 Cei trei copii-Mozart
Femeia
solara
Cei trei copii-Mozart
ALEXANDRU ECOVOIUversiune spaniol
Noi am fost copii-Mozart. Trei gemeni.
Fiecare dintre noi s-a exprimat într-un domeniu diferit. Eu pictam dumnezeieste.
“Probabil ca nimeni pe lume, la vârsta de patru ani, nu a facut-o mai bine”, a
zis unul dintre profesorii mei. “Cred ca ne aflam în fata unui copil-Mozart!”
Si a explicat tatalui meu ca facuse alaturarea cu autorul “Flautului…”
pentru faptul ca în artele plastice, pâna la mine, nu mai fusese cunoscut un alt artist
atât de precoce. Lucram în manierele cele mai diverse. Eram, parca, mesagerul tuturor
scolilor de pictura. Prin mine, natura ajunsese la sublim si închidea un cerc. Nu ma
refer la neobisnuitul meu dar, ci la faptul ca, dupa aprecierea dascalilor mei, sintetizam
ceea ce, pâna atunci, fusese risipit în zeci, în sute, în mii de maestrii ai
penelului.
Un alt frate, Mijlociul – eu fiind primul nascut
– era un acrobat fantastic. Realiza, tot la patru ani, numere de echilibristica
nemaiîntâlnite. Momentul de vârf era mersul pe un fir de paianjen. Traversa, la nivelul
etajului sapte, un bulevard! S-a crezut ca e vorba de un fir de otel. Vesnicele atacuri
ale incapabililor.
Mezinul compunea poezii. Numai sonete. Pe la cinci
ani, avea publicata o placheta. Criticii erau derutati si insinuau ca versurile erau
gândite de catre altcineva. Pentru a se lamuri definitiv lucrurile, micul bard a fost
încuiat într-o camera, urmând a improviza pe trei teme date. Mezinul s-a speriat si a
început sa plânga, dar când i s-a spus ca daca termina repede va iesi la joaca, s-a
învoit. Dupa nici un ceas, a batut la usa. Mai neelaborate, fiindca se grabise, sonetele
erau totusi mai frumoase ca niciodata. La sase ani, avea scrisa o epopee. Un fel de basm
în versuri. Vreo cincisprezece mii. La noua ani a refuzat sa mai astepte un rând. Zicea
ca nu mai poate. Nici batut. Fiindca tata ne batea. Spunea ca suntem lenesi. Mezinului i
se cereau diferite lucrari pentru reviste, era filmat, publicat în volum, câstiga
incomparabil mai bine decât parintele nostru, un functionar oarecare. Lucrarile se
complicasera, pentru ca, tot cam în aceeasi perioada, Mijlociul se îngrasase brusc si
acrobatia pe un fir de paianjen devenise imposibila. Nici pe frânghie nu mai putea sa
mearga. Doar pe o bârna. Si el fusese o sursa de venit pentru familie.
Cecitatea mea, incipienta pe când aveam opt ani,
ajunsese, dupa vreo zece luni, aproape deplina. Într-o lumina puternica, sesizam doar
umbrele. Nici un detaliu. Pâna atunci, vândusem peste o mie de tablouri, multe mai pe
degeaba, convins ca voi avea timp destul pentru a picta altele. Numai ca viata noastra de
copii-Mozart, dupa cum se vede, a fost scurta. Si totusi, în comparatie cu alti oameni,
noi am trait un veac. Un infinit, de vreme ce un ins obisnuit ar avea nevoie de o vesnicie
si înca ceva, pentru a izbuti pe masura noastra. Si tot noi am fost aceia care am pus
punct. Ne-am anihilat reciproc. Ne-am desfiintat. Fiecare a fost pentru ceilalti doi un
Salieri. Eu am vrut sa fiu acrobat si sa scriu versuri, însa nu dovedeam nici un fel de
înclinatii pentru astfel de îndeletniciri. De altfel, pictura nu a fost pentru mine o
mare pasiune, ci doar un mod particular de a-i chinui pe ceilalti doi. Pentru ca Mijlociul
îsi dorea enorm sa picteze si sa compuna sonete. Un antitalent. În sfârsit, Mezinului
i-ar fi placut grozav sa se balanseze pe un fir de paianjen, traverând peste capetele
oamenilor, daca nu un bulevard, macar o ulita. Si, în aceeasi masura, sa picteze asa cum
numai eu stiam. Degeaba, era greoi si stângaci.
Dar toate acestea nu ar fi însemnat nimic: simple
invidii. Capricii ale vârstei. Mici vanitati nesatisfacute. Se pare însa ca a fost vorba
de o predispozitie aparte. Distrugerea fratelui de catre frate a fost un act atât de
metodic, atât de consecvent si de rafinat, încât cred ca si aici am facut o treaba de
maestri. Socotind ca agresivitatea si intoleranta noastra reciproca nu ar fi fost decât
rodul unui instinct primar, renascut accidental, situatia nu ar fi avut nimic alarmant.
Niste fiare mici. S-au mai vazut. Violenta infantila. Dar noi gândeam profund; tainici si
persuasivi ne împingeam reciproc în prapastie. Preocupati pâna la uitarea de sine.
Ignorând intentiile tot mai stravezii ale celorlalti doi. Orice îndemn era urmat cu
încredere, doar eram frati. Împreuna cu Mezinul, l-am umflat pe Mijlociu cu dulciuri si
cu fainoase, stiind ca-i plac, pâna am facut din el un caltabos de un metru si vreo
douazeci. Drept rasplata, acesta ne arata cum se merge pe sârma, dar si lui îi venea din
ce în ce mai greu. Eu îl învatam sa picteze. Parca o facea cu gheara, dar fiindca îi
laudam progresul, se dovedea nespus de perseverent. Mezinul ne arata cum se scriu sonete.
Aiurea. Îti venea sa-l strângi de gât, auzindu-l cum tot îi spunea Mijlociului ca va
ajunge un poet genial! Mijlociul genial! Separat – scârba! – a încercat sa ma
asigure de acelasi lucru. Trei Shakespeare! Ce mai, ne-am tras clapa unul altuia, asa cum
ne-am priceput mai bine. Si chiar mai mult. Fiindca, odata, jucându-ne de-a politistii,
cei doi, anchetându-ma, mi-au prins mâna în usa, frângându-mi câteva falange. Niste
bestii. Cred ca nu am exagerat, îmbrâncindu-l, în câteva rânduri, pe Mijlociu de pe
sârma. Trebuia burdusit nitel. Cât priveste cecitatea mea, aceasta se trage, în mod
sigur, de la beladona pe care – jucându-ne de-a medicii, acum – cei doi mi-au
picurat-o de zeci de ori în ochi. Spuneau ca mi se vor mari pupilele într-atâta,
încât voi ajunge sa disting culori ce, pâna la mine, nu mai fusesera înca percepute de
vreun muritor! Asadar, ne-am distrus singuri. Ne-am straduit. Si totusi, uneori, dovedeam
o solidaritate deplina; ca unul, atunci, faceam tot ceea ce ne sta în putinta pentru ca
jocul întregului sa iasa perfect. De fapt, nu era chiar asa de greu. Am fost niste gemeni
atât de asemanatori, încât, ani buni, nici un cunoscut nu a reusit sa ne identifice cu
precizie. Nici parintii nu izbuteau prea usor. Ba chiar cu mare dificultate. Si nici nu
erau convinsi. Pentru mai multa siguranta, pe unul îl punea sa spuna câteva versuri, pe
altul sa mearga pe sârma, iar pe ultimul sa picteze. Dar acrobatul cadea de la primul
pas, eu mâzgaleam aiurea un carton, iar Mezinul bolborosea cuvinte fara nici o noima.
Eram rotiti “pe ateliere” pâna se ajungea la o recunoastere aproximativa. Nimic
absolut, fiindca, atunci când nu mai aveam încotro, ne încaieram, vorbiti dinainte, si
ne amestecam în asa fel, încât nici noi nu ne mai puteam alege cu adevarat. Parca era
sfârsitul lumii, si tata, exasperat, ne ameninta, tot mai des, ca ne va însemna cu
fierul rosu. Cam asa au stat lucrurile pâna pe la opt ani, când Mijlociul începuse a se
rotunji din zi în zi, iar apropiata mea orbire era, deja, un fapt evident. E limpede ca
parintii nostri nu au avut o viata usoara. Pentru ca nu e deloc lesne sa cresti
copii-Mozart. Eu cred ca, mai degraba, am fost niste copii-Salieri. Trei monstri mici si
frumosi; trei mutre roz imprimate pe cutiile de lapte, pe ambalajele de ciocolata si pe
baloanele-reclama. Pe afise. Pe tricouri. Pe caietele scolarilor. Pictate pe ziduri. A
fost o furie. Îmbracati la fel, pieptanati la fel, zâmbind la fel, încercam sa ne
identificam, dar era imposibil. Fiindca totdeauna eram fotografiati separat, dispunerea
în cadrul final aranjându-se în laborator. Degeaba ne holbam ore în sir la propriile
chipuri; nu ajungeam la nimic sigur. Era, se vede, plata straduintei noastre de a ne
induce în eroare parintii. Pâna la urma, s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Tot mai
lipsiti de haruri, viitorul parea pecetluit. Daca mai exista vreunul. Numai ca tatal
nostru – un extraordinar speculant de situatii, fie si nefavorabile – nu s-a dat
batut. Observând ca ne place muzica – eram ahtiati – papa (fader, babacu’,
padre, barosanu’, îl tachinam în fel si chip) s-a gândit sa ne cumpere trei piane!
Asa ca ne-am trezit în casa cu trei dinozauri si cu trei dresori. Profesori. Nu prea ne-a
convenit, tocmai se întrezarea o perioada de tihna, dar padre stia una si buna; orice
înclinatie potrivita trebuia cultivata rapid! Dar, de data aceasta, lucrurile au stat
altfel! Noi eram afoni! E drept, muzica producea asupra noastra un efect fascinant.
Paralizant, mai degraba, fiindca în fata claviaturilor ne trezeam speriati, tepeni, niste
momâi. Ce mai, ne dadeam în vânt dupa muzica, tot asa cum unii se dau dupa filmele de
groaza. Tremura, plâng, tipa, dar dau navala. Ascultam si nu pricepeam nimic; actul
nostru era pur organic. Afoni perfecti. Nimic spiritual. Totusi firile noastre voluntare
si biciul nevazut al tatalui – padre padrone, ne-au antrenat într-o munca aproape
neomeneasca. Exersam fiecare câte zece ore pe zi. Uneori si noaptea. “Labor omnia
vincint!” Virgilius se referea, desigur, la disponibilitatea omului obisnuit. Spune-i
asa ceva insului de pe strada si-n cumsecadenia lui neghioaba acesta va lua chestia de
buna. Va munci ca un bou. Indiferent pentru cine. Cultul salvator al muncii! Sau cum sa
prefaci maimuta în om. Sa te umfle râsu’, nu alta! Noi nu munceam. ERAM NOI.
SALBATICII, HIDROCEFALII, GENIILE, INCAPABILII! Dar sa lasam asta. Important era ca în
materie de muzica bateam pasul pe loc. Pentru ca nu înregistram progrese, au fost
schimbate, în mai putin de un an, sapte echipe de profesori. Metodele “Hanon”
si “Czerny” (transcriu aproximativ) nu ne-au fost de nici un folos. Bataia peste
degete nici atât. Unul dintre dascali, care stia bine istoria noastra de copii-Mozart,
i-a strigat tatei ca nu am fost niciodata asa ceva, ci doar niste savanti-idioti! Sa
mearga cu noi la un psihiatru! Savanti-idioti, mi-a placut asta! Consultând – prin
Mezin – un dictionar, mi-am dat seama ca tipul facea o confuzie. Termenul definea
creaturile cu înclinatii mecanice pentru o anumita activitate si incapacitatea celor în
cauza de orice realizare superioara – sau macar obisnuita – în oricare alta. Or
noi ne-am dovedit exceptionali cel putin în doua. Pictura, acrobatie si poezie, pe de o
parte, si arta distrugerii aproapelui, pe de alta. Iar acum în memorialistica. O editura
particulara vrea ca lumea sa afle amanunte despre vietile noastre exemplare. Sa mori de
râs! Serios! (Ni se întâmpla deseori, chiar dintr-un fleac. Aproape ca plesnim de
atâta râs!) Gloria literara! Mezinul a mai gustat-o. Acum, nu-i mai iese nici un vers.
În proza se descurca. Mi-a citit într-o zi ceva, nu stiu ce i-a venit. Si Mijlociul se
descurca. Atunci când scrie, bolboroseste pasaje întregi. Are un stil arid. Lui
întotdeauna i-a lipsit ceva. Un om întreg la minte nu sta suspendat de un fir de
paianjen. Memoriile sale vor avea putine cuvinte. Vor fi publicate - mai mult ca sigur
– într-o editie de buzunar. Liliput. Microscopica. Este capabil sa-si verse tot
veninul pe un singur quadrat; pe un sfert, pe o milionime. Pentru întepatura îi este
suficient un punct.
…Cântam, asadar, la pian. Parca trageam cu
pistoalele. Andante-furioso. Muzica se gasea în pragul unei revolutii! Fader privea în
tavan, iar noi ne continuam razboiul. De profesori nu mai ascultam de mult. Eram prinsi
pâna peste cap; ne dezacordam unii altora instrumentele, ne ascundeam stimele, fiecare
lauda înselator pe ceilalti doi. Ne trânteam capacele pianelor peste mâini. Într-o
dupa-amiaza, Mezinul mi-a spart capul c-un diapazon. Eu i-am turtit fata cu metronomul.
Mijlociul s-a jurat ca, daca-l mai sicanam, ne va strânge de gât cu mâinile lui. Era
în stare umflatul, trecuse de o suta de kilograme! O bruta care trebuia sa sfârseasca
prost.
…Pâna la urma, pianele au fost vândute si în
casa s-a reinstaurat linistea. Dar numai pentru scurta vreme, fiindca afurisitul de fader
a prins chestia cu memoriile. O pleasca neasteptata. Ne-a pus în fata trei masini de
scris – mie, una pentru nevazatori – si ne-a dat pe mâna unor babornite, mari
dactilografe. Cu pianul nu a mers, dar de data asta am prins totul neasteptat de repede;
trebuia sa scapam, într-un fel, de babele alea artagoase! De atunci, scriem: cele trei
masini infernale functioneaza perfect. Împusca foc cu foc, mitraliaza, toata casa e un
câmp de lupta. Stam în camerele noastre, ca în niste cazemate, si apasam pe claviaturi.
Totul e un tir încrucisat. Ura noastra nu mai cunoaste margini si avem cea mai
distrugatoare munitie: cuvântul. Va fi un masacru. Ei cred ca sunt cel mai slab. Eu,
dimpotriva, ca sunt cel mai tare. Cecitatea mi-a ascutit simturile în mod incredibil. Nu
vad nimic, dar aud aproape tot. Sesizez miresme noi si percep imagini cu buricul
degetelor; deosebesc metalele dupa gust si simt o pisica mergând pe vârful ulucilor;
adulmec izul ploii înca necazute si stiu sa deosebesc adierea iscata de zborul unui
fluture de cea stârnita de frunza care cade. Disting cele mai vagi semnale. În
compensatie, natura m-a daruit cu senzori aparte. Devin un om tot mai periculos. Mai am sa
citesc gândurile. Oricum, stiu destule despre ticalosia fratilor mei. Aici, ne regasim
egali: ne urâm de moarte. Nimic de fiare, asa cum am crezut pâna acum. Omeneste. Starea
noastra de incompatibilitate nu este altceva decât o reactie exacerbata în fata
succesului. E greu sa suporti la nesfârsit harurile altuia. Chiar mai greu decât
certitudinea unui sfârsit apropiat. Sigur. L-am auzit pe Mezin mirându-se ce batrâni
aratam. Parca am avea cincizeci de ani. Mai multi, dupa aprecierea Mijlociului. Dintii au
început sa ni se clatine si suntem chinuiti de constipatii rebele; am plesuvit, iar
despre chipurile noastre se discuta numai în soapta. Acrobatul înjura ca un birjar. S-a
îngrasat asa de tare, încât, pentru a-si menaja fortele, va trebui sa foloseasca un
scaun cu rotile. Mezinul debiteaza toata ziua cuvinte neîntelese, explicând, în
rastimpuri, ca sunt contraversuri. Poezii de-a-ndoaselea. Ifose de bard dezabuzat. Am
notat mii de expresii, nimic inteligibil. De-a lungul, de-a latul, de la coada, oricum ai
citi. Normal: numai consoane. Te poti asfixia. Ca sa para si mai interesant, tine un
jurnal secret. Sta cu cheile la brâu. Si Mijlociul tine unul. Un sistem sigur pentru a-i
teroriza pe cei din preajma. Nimeni nu stie cum va fi încondeiat acolo. La rândul meu,
dactilografiez în Braille pagini care nu vor fi incluse în memorii. Vom pastra marile
murdarii în familie. Nu pentru ca am tine la blazon, l-am terfelit destul. Pentru
credibilitate, fiindca lumea ar lua capitole întregi drept nascociri. Conditia noastra de
gemeni presupune o armonie aparte. Un model de întelegere si de flexibilitate. Cititorul
are grila lui. Un prag psihologic. O moralitate la care tine enorm, chiar daca o încalca
de câte ori îi convine. Însa nimeni nu va fi suficient de abject pentru a întelege
vrajba dintre noi. S-ar zice ca nu avem nimic sfânt. Dar nu este asa. Uneori, ferindu-ne
unul de celalalt, frecventam prostituatele din cartierul de nord. Nu ne cunoaste nimeni.
Trei batrâni libidinosi dornici de nitel dezmat. Nimic din copii-Mozart de altadata.
Putem, în sfârsit, sa ne bucuram de câteva ceasuri de liniste. Nu e putin lucru sa fii
mângâiat de o curtezana. Platim pentru asta; sub o alta forma, desigur, barbatii
rostuiti platesc nevestelor. Noi cumparam de unde putem. Important este ca nu suntem
refuzati niciodata. Uitam de ura, de spaime; nimeni nu ne-a oferit vreodata mai mult.
Femeile acestea fara capatâi au devenit capatâiul nostru; ne-am pierdut mintile.
Dumnezeu si-a întors, în sfârsit, fata spre noi: vom muri nebuni.
versiune spaniol
__________________________________________
Cei trei
copii-Mozart
__________________________________________
FEMEIA SOLARA
ALEXANDRU ECOVOIU
versiune spaniol
Sybille este femeia inventata de tine, fiindca
inventezi femei. Viata ta este dominata de o imagine. Nu ai nimic mai presus: nu mai cauti
nimic în afara: Femeia solara circumscrie totul. De câteva zile însa, lucrurile s-au
schimbat. Sybille a coborât pe Pamânt; ai întâlnit-o! Trebuia sa o faca, fiindca
între voi se ivise Femeia cu parul rosu; cu parul rosu si cu sânii mici, mici, de
pubera, cu umeri largi; cu degetele lungi si subtiri, terminate cu unghii arcuite, ca
niste gheare. Sidef alunecând pe bratul tau gol, pe trupul dezgolit, prin parul tau, ca
un pieptene. Ea stie de Femeia solara si se teme. I-ai vorbit despre himera ta si nu a
râs; mereu îti spune sa-i povestesti despre EA. Femeia cu parul rosu îti ghiceste în
palma, încercând sa-ti afle viitorul. Sa si-l afle. Semnele nu sunt sigure.
Aveti un menaj în trei, simtiti asta. Sybille se afla
cu voi. Între voi. Când te gândesti intens, ti se arata. Numai tie. Vizualizezi
extraordinar. Chiar faci gesturi semnificative: îi lasi loc sa treaca, de pilda. Are în
mâini tava pe care aduce cafeaua; simti aburii aromati, respiratia Sybillei cum îi
întretaie, culcându-i, învalmasindu-i; un papuc i-a ramas în urma, i-a scapat din
picior; te apleci si-l asezi sub talpa care asteapta. Capotul e întredeschis si zaresti
un picior prelung, de dansatoare suedeza. Sybille, daca nu e coborâta din soare, atunci,
precis, s-a nascut în Scandinavia! E blonda, blonda, si are ochii albastri; Femeia cu
parul rosu are ochii întunecati: noaptea nu zaresti decât albul lor; Femeia solara poate
fi privita în ochi chiar si atunci când în odaie este cea mai adânca bezna: o sa-ti
pierzi mintile!
În vremea asta, Femeia cu parul rosu se freaca de
tine, îti atinge bratul gol, îti trece unghiile arcuite prin par, peste trup; îti
saruta fruntea, gâtul, degetele. Îti descheie nasturii. Începe, în felul ei, razboiul
cu Femeia solara si, pâna acum, nu a pierdut nici o batalie: tot raul Lumii se trage din
ispita.
Acum, ai întâlnit-o; ai stiut ca este EA. Ati
vorbit. Ai si atins-o: i-ai sarutat mâna; ieri i-ai oferit un crin imperial. L-a primit
ca pe un trofeu, nu ti-ai dat seama pentru ca nu mai observi nimic.
…Trei zile, la rând, i-ai adus câte un crin
imperial; aveai un aer nitel idiot, dar nici Romeo precis, în scena balconului, nu a avut
un altul; si nici Antoniu, atunci când atipea în poala Cleopatrei; lumea, la urma urmei,
este dominata de femei.
Femeia solara este Balanta.
Tu esti Scorpion.
I-ai spus legenda zodiei tale. Una dintre ele. Care
ti-a placut tie, care ti se potriveste.
Tu:
În Spania, într-o anumita zi a anului, este adus din
nordul Africii un scorpion. În jurul sau, pe nisip, se traseaza un cerc: cam doua
picioare pe raza. Pe circumferinta, se asaza frunze uscate, crengute si aschii, apoi sunt
aprinse. Asistenta priveste fix centrul, nu mai respira nimeni. Vietatea îsi ridica
încet coada, sta un timp în expectativa, pregatita pentr-un atac decisiv, apoi, cu o
miscare fulgeratoare, îsi înfige spinul otravit în ceafa!
Sybille:
Interesant…
Tu:
Nu e totul! De ce s-a sinucis scorpionul? Nu stii!
Pentru ca nu putea sa suporte cercul!
De fapt, vroiai sa afle ca nici tu nu-l suporti si ca
simteai, deja, împrejmuirea.
A doua zi, în locul unei flori, i-ai adus un poem în
proza. Mai mult o scrisoare. Semnul înfrângerii tale.
“Un crin imperial pentru o Femeie solara. O
femeie asa cum ai visat totdeauna. Sa nu te îndragostesti, fiindca vei strica tot.
Multumeste-te sa-i oferi din când în când câte o floare. Veti sorbi, poate, o data, de
doua ori, o cafea. Veti discuta. Veti tacea. Veti pleca. O poveste inexistenta este o
poveste deschisa tuturor lucrurilor. A ta este, dintotdeauna, închisa. Plecând, vei avea
despre ce sa-ti aduci aminte. Te vei gândi la Femeia solara. Vei avea posibilitatea sa
construiesti toate scenariile imaginabile. Toate câte ti s-ar potrivi. Toate câte nu ti
s-ar potrivi. Toate vor avea drept axa Femeia solara. Lumina care umbreste. Îl vei
contrazice, astfel, pe Leonardo, care sustinea ca umbra este superioara luminii. Femeia
solara zâmbeste aproape tot timpul. Arma Balantei. Zâmbetul Femeii solare devine cerc.
Pentru prima oara, suporti cercul. Focul de pe circumferinta. Centrul este un punct. Nu
are dimensiuni. Femeia solara poate muta centrul doar din priviri, sa îl apropie de
margine, sa îl treaca DINCOLO. Proba focului. Povestea povestilor. Toate scenariile se
vor contopi în unul singur. Vei pieri încet, transformându-te într-un crin imperial.
A."
Ti-ai dat seama ca Femeia
solara nu te va salva: raceala ei de zeita este egala pentru toata lumea. Si totusi,
uneori, când îti vorbeste, surprinzi în glasul ei tonalitati aparte, nu pot fi decât
pentru tine. Dar EA este nepamânteana si nu trebuie sa se apropie de nimeni prea mult.
Femeia cu parul rosu nu se bucura: asteapta. Rabdarea
ei, stie bine asta, va fi, cândva, rasplatita: te va lecui prin prezenta. Daca nu va
izbuti, va pleca. Vei acuza absenta, te cunoaste; îti va lipsi, vei dori sa se întoarca,
vei merge dupa ea: ti s-a luat o jucarie.
Si Femeia cu parul rosu e inventata de tine. Ai scris
o povestire: e coborâta de acolo. Si tu intrasesi în cadru. Personaj obscur; acum zici
ca a fost premonitie. În final, Femeia cu parul rosu întâlneste un barbat. Nu-i vede
chipul, e întuneric, dar precis ca e chipes, ea simte. Îl asteapta de la primul rând;
ai facut tot ce ti-a stat în putinta ca sa-l urmeze. Nu mai întâlnisesi niciodata o
asemenea femeie. Sybille era ceva astral; va desparetea necuprinsul; Femeia cu parul rosu
era replica ei pamânteana: fuma, bea vodca, înjura si chiar mintea, când îi venea
bine. În povestirea ta.
Te-a zarit la o masa, la “Cafeneaua
literatilor”. Citise. A venit spre tine si ti-a spus de-a dreptul:
“Eu sunt Femeia cu parul rosu! Îmi oferi o
vodca?”
S-a ametit. Si de la tigari. Nu era fumatoare. Iar
parul era vopsit, ti-ai dat seama când si-a lasat capul pe bratul tau, în taxi. Se
autoinventase. Ti-a povestit, apoi, ca te crezuse mai tânar, or tu erai trecut de
patruzeci de ani. Asta nu era rau: vei fi mai statornic. Cei zece ani dintre voi vor fi
umpluti cu întelepciunea ta si cu iubirea ei. Fiindca a simtit ca tu nu iubesti, iei în
posesie. Femeia cu parul rosu tocmai asta vroia: sa fie a ta. Când i-ai povestit despre
Femeia solara s-a întristat. Stia ca o vei întâlni. Iar daca nu vei izbuti, vei scrie o
poveste. Întâlnirea voastra va fi inevitabila. Te vei apropia de EA rând cu rând,
litera cu litera. Pentru a evita barierele, vei renunta la punctuatie. Vei concepe o
ideograma. Câteva. Totul va fi cuprins într-un singur rând. Ermetic. În care sa nu mai
patrunda nimeni; din care sa nu mai puteti iesi, sa va prefaceti într-un basm.
Lucrurile nu stau prea rau: Femeia cu parul rosu este
întelegatoare. Obsesia ta o fereste de alte primejdii. Dar simte ca într-o diminieata
– precis, într-o dimineata, nu se poate însela – Sybille ti se va înfatisa cu
adevarat; are de multa vreme locul ei în casa. Urmele lasate în fotoliu o dovedesc. Si
rochia albastra; ai venit cu ea pe brat; te privea toata lumea. Un barbat în alb,
purtând la piept o rochie albastra! (Cu vârsta, simtul ridicolului se atenueaza.) Femeia
cu parul rosu nu ti-a zis nimic. Ea nu te cearta niciodata, inventezi femei discrete.
Extraordinare. Viata ta se bazeaza pe imaginatie, de aceea nu ai nimic, dar te porti de
parca ai stapâni totul. Un artificiu; toata existenta ta e un joc de artificii; îti
transformi dezastrele în victorii: totdeauna îti reuseste scamatoria asta. Construiesti
singuratati. Femeia solara, Femeia cu parul rosu, tu. Voi.
Uneori, scoti rochia albastra si o întinzi pe
fotoliu. Asa cum ar face Sybille, daca s-ar pregati sa mearga la o serata. Este un
vesmânt lung, cu trena, care nu se va demoda însa niciodata. Femeia solara este înalta
si are trupul drept: cu rochia albastra, pare o regina. Ai însotit-o, de mii de ori, la
Balurile Operei, sunt secventele tale de vârf; ati petrecut împreuna vacante, ati citit
aceleasi carti. Între voi, totul a fost cast, nu v-ati îngaduit mai mult.
…Acum, jocul s-a terminat. Sybille va intra,
pentru totdeauna, într-o poveste, o vei scrie. Ai scris-o, te gândesti doar cum sa o
închei. Poti sa alegi finalul pe care îl doresti, nu îti va folosi la nimic. Pentru ca
niciodata nu vei întelege ca tocmai Femeia cu parul rosu a fost FEMEIA TA SOLARA…
|
